Noul blog

Am fost intrebat de cateva ori daca am incheiat cu "bloggeritul".
Nu, nici pe departe. Insa de o bucata buna de vreme sustin aceasta activitate pe www.mihneablog.wordpress.com
Pe cei interesati va astept acolo, sa impartasim idei din variate teme.
Va astept si sugestiile! :)

Opt ani de "Gheorghe Sincai"

Imi propusesem de mult sa scriu un articol despre "Gheorghe Sincai", insa nu am gasit o zi mai potrivita decat cea de azi, 17 septembrie 2007: primul inceput de an scolar dupa opt ani in care eu (la fel ca si colegii mei de generatie, de altfel) nu ne mai gasim numele in cataloagele acestui liceu.

Mi-ar fi greu sa insirui evenimentele prin care am trecut de-a lungul acestor opt ani aici si, in cele din urma, nici nu vreau sa fac asta acum. Mi-ar fi, insa, imposibil sa descriu caleidoscopul de sentimente care m-a incercat pe parcursul a opt ani, chiar daca as vrea. Voi incerca, totusi, sa recladesc o farama din ceea ce a invata (sau mai bine spus a trai) atatia ani in Sincai a insemnat pentru mine.

Recunosc de la bun inceput ca in clasa a 4-a nu am fost tocmai entuziasmat de perspectiva mutarii mele de la o scoala de cartier (unde frecventasem primii patru ani de scoala din viata) la una din centrul orasului. Insa ce puteam intelege eu la doar 12 ani? Oricum, parintii si bunicii imi pecetluisera soarta...
Desi inca la o varsta frageda, nu la multa vreme dupa inceputul clasei a 5-a aveam sa constientizez (cat poate constientiza cineva la acea varsta) ca profesorii din Sincai ridicau sever stacheta cerintelor. Nu cred ca voi uita vreodata impactul pe care l-au avut asupra mea primele ore de romana si de matematica. Severitatea, dublata de o tehnica pedagogica rar intalnita (nu numai pana atunci, dar si de atunci inainte) au cascat adancimea respectului meu in primul rand fata de doamnele Kudor si Tambulea, modele si piloni principali in dezvoltarea personalitatii mele ulterioare. Totodata, reusita doamnei diriginte Mihacea - si apoi a domnului Mihacea -de a cladi armonios "spiritul" clasei din care faceam parte (ajungandu-se sa se spuna despre clasa noastra ca e unul din cele mai unite colective de elevi) e un alt exemplu graitor in ceea ce priveste "puterea" profesorilor sincaisti. Fara sa caut cuvinte mari, increderea in scoala din care faceam acum parte crestea in sufletul meu vertiginos.

Ambianta Sincaiului m-a ajutat intr-o oarecare masura sa trec si peste moartea bunicului meu, cel care imi servise drept exemplu pana atunci si care imi indruma pasii cu dragostea si intelepciunea unui bunic ce nu de multa vreme parasise catedra.

Trecand insa spre un alt registru, Sincaiul a fost pe placul meu si datorita excursiilor foarte dese in strainatate, excursii organizate si conduse in mare masura de domnul director Bugariu. De prisos sa afirm faptul ca fiecare excursie a fost un succes. Punctul culminant l-a atins, insa, Schimbul de experienta cu Germania, urmat de o excursie prin Europa; schimbul a coagulat un grup mare de elevi apartinand mai multor ani scolari si a construit o relatie ce a durat pana astazi si, sunt sigur, se va prelungi si in viitor intre cei ce ne-am implicat in acest schimb cultural.

Anii de liceu au fost, insa, mult mai rodnici (din mai multe puncte de vedere) decat clasele 5-8. Odata cu intrarea in clasa a 9-a, am incercat sa ma implic in cat mai multe proiecte organizate de scoala si mai tarziu nu mi-a parut rau. Sprijinul doamnei profesoare Iepure, fata de care am o pretuire deosebita, a dus pana intr-acolo incat am reusit sa ajung la olimpiada nationala de psihologie. Toate acestea, pe un fond de calm "intretinut" de doamna diriginta Secara, cea care a demonstrat de atatea ori ca un pedagog bun nu se impune neaparat inducand frica elevilor, ci lasandu-i pe ei sa-si evalueze propriul comportament si sa si-l indrepte.
Oamenii de valoare pe care i-am intalnit de-a lungul liceului (fie ei elevi sau profesori) nu au fost tocmai putini, un lucru in plus cu care am laudat mereu Sincaiul.

Desigur, o pagina importanta a vietii mele de liceu a fost scrisa de doamna Popa, doamna profesoara care mi-a demonstrat ca literatura face casa buna cu stiintele exacte. Tot dansa a fost cea care ne-a aratat tuturor ca severitatea e doar o masca a profesorilor ce tin la elevii lor.

Ciudat este faptul ca acum, in prima zi de scoala cand lipsesc din Sincai, imi revin in memorie scurte episoade de la inceputul clasei a 9-a si nu de la inceputul anilor de liceu mai recenti. Imi aduc aminte detalii care desi imi par a fi nesemnificative, se poate sa ma insel amarnic. Unul dintre acestea se leaga de intalnirea cu doamna profesoara Craciun, pe care mi-o amintesc perfect invartind la prima ora de matematica o agenda in mana in timp ce ne prezenta cerintele dansei cu privire la ora de matematica. Dansa a fost inca o persoana pe care o priveam cu admiratie cand venea vorba de exactitate.

Sunt multe evenimentele si sentimentele care ma leaga de liceul Gheorghe Sincai, pe care l-am vazut mereu in topul liceelor din Cluj (si chiar este!). In opt ani de zile, am reusit sa pastrez nealterate relatiile cu colegii pe care mi i-am facut prieteni inca din clasa a 5-a si asta ma bucura.
Lipsa Sincaiului reprezinta, in momentul de fata pentru mine, un izvor de serioase nelinisti. Fiind un conservator, m-am debusolat rapid vazandu-i pe colegii mai mici azi indreptandu-se spre clase, spre deosebire de colegii mei si de mine (cati am binevoit a merge azi la scoala), care am ramas singuri in curtea scolii. Suntem, intr-adevar, "dezradacinati", cum a spus doamna Popa.
Absenta profesorilor pe care ii cunosteam si a spatiului mai mult decat familiar al Sincaiului m-a varat intr-un rapid proces de nesiguranta in ceea ce ma priveste pe mine si ceea ce ma asteapta peste nu multa vreme.

Sper, totusi, ca Sincaiul, in acesti opt ani, mi-a creeat deprinderile necesare sa pasesc mai departe pe propriile-mi picioare...

Africa...

De martea trecuta pana martea aceasta am fost plecat din tara, ba chiar am parasit continentul. Destinatia: Tunisia, Africa... o tara pe care nu putini si-o aleg cand vine vorba de petrecerea unui sejur departe de casa. Si chiar e departe (senzatie pe care cred ca o amplifica si drumul prin aer cu avionul).
Plecarea de pe aeroportul din Someseni a fost, din pacate, intarziata cu aproximativ doua ore. Asteptarea nu a fost tocmai usoara, tinand cont de faptul ca ajunsesem la aeroport cu doua ore inainte de prima ora programata pentru decolare. Asadar, aveam de asteptat trei ore pline pentru avion.

Pe pamantul african am pus piciorul la ora 02.00 dimineata. Hotelul la care am fost "debarcati", dupa ce fiecare turist a fost repartizat in autobuzele agentiei, este unul extrem de mare (mai tarziu aveam sa aflu ca in Tunisia nu exista decat hoteluri foarte mari sau imense).

Hamalul hotelului s-a asigurat sa nu existe turist la care sa nu ii fi transportat bagajele (si de la care sa nu scoata ceva bacsis). Drumul pana la camera nu a fost tocmai scurt sau usor de parcurs, tinand cont si de faptul ca a trebuit sa-l urmarim pe hamal (care de-a dreptul fugea) pe coridoarele nu foarte luminate ale hotelului.

A doua zi am reusit sa cunosc mai bine hotelul si imprejurimile acestuia. Chiraz (caci asa se numea hotelul la care am fost cazat) acoperea o serie de magazine, snack baruri, baruri, o scena de spectacol si o piscina interioara, asta pe langa sala in care se lua masa de trei ori pe zi. Multe zile le-am petrecut pe plaja ce apartinea hotelului, o plaja pe care erau "plantate" umbrelute si pe care toata lumea avea sezlongul sau, asezat in locul dorit de catre unul din angajati. Si pe plaja, ca si in hotel, bautura si mancarea erau la discretie.

Sambata a fost ziua cea mai distractiva, dar si cea mai plina. Imediat dupa micul dejun, am plecat catre portul El Kantaoui, unde ne astepta un vapor de pirati. Capitanul a carmuit cat mai departe de tarm, apoi a oprit motorul vaporului pentru aproximativ o ora, timp in care am avut posibilitatea sa inotam (desigur, doar cei doritori) in larg. Cei "chemati" in apa de limpezimea acesteia se aruncau fie de la etajul vaporului, fie intrau in apa coborandu-se pe niste scari special amenajate. Desigur, nu am ratat ocazia sa testez si eu marea, acolo unde nu ajungeam cu picioarele la fundul apei si unde vedeam doar mare oriunde intorceam capul. Eram, totusi, cu ochii in patru, pentru fobia mea de rechini (desi mi s-a spus de mai multe ori ca acolo nu au ce cauta astfel de specii)... De indata ce am urcat din apa in vapor, ne-au fost servite farfurii cu salata si peste prajit, preparate pe vapor, in timpul micului periplu.

in largul Mediteranei

Imediat dupa ce vaporul a reajuns in port, am plecat la o intalnire cu un grup de romani, printre care si sora prietenului meu Ita.

A urmat o cursa infernala prin bazarul de pe langa medina orasului Sousse. Cei ce intra prin bazar trebuie sa stie ca rabdarea este conditia minimala care se cere pentru a rezista serpuitorului drum tixit de-o parte si de alta de magazine (in special cu suveniruri si accesorii sau haine din piele de camila). Cu cat patrundeam mai adanc in marea de tunisieni dornici de targuieli nesfarsite, cu atat ma simteam mai nesigur ca-mi voi gasi la iesirea din bazar portmoneul la locul sau. Maini din magazine ieseau si te trageau inauntru, de cum te vedeau si intelegeau ca esti turist (noroc cu faptul ca m-am bronzat strasnic si culoarea mea ma camufla, fiind destul de greu de catalogat drept turist). Totul s-a incheiat cu o scurta raita prin "Magasin General", unde preturile erau mai mici si, cel mai important: fixe (ceea ce nu necesita targuiala infinita din bazar)!

in fata medinei, langa bazar

Impresiile pe care mi le-a lasat Africa sunt greu de descris aici, insa imaginea generala (dupa cum marturiseam si celor apropiati) este fidela filmelor si fotografiilor pe care le-am vazut inainte de a pleca acolo. Cladiri cu pereti scorojiti, palmieri inalti printre care nu cu greu vezi cate o pereche de papagali, camile si crescatorii de camile, maimute si, nu in ultimul rand, muzica specifica locului, toate acestea construiesc Tunisia, o tara care nu te lasa sa uiti ca pasesti pe pamant african.

Pana data viitoare,
Numai bine!

Excursia la Marea Neagra

Aseara m-am intors de la Marea Neagra, unde am stat opt zile. Drumul pana la mare a fost destul de obositor, autostrazile Bucuresti-Pitesti si cea a Soarelui, parcurse in timpul noptii, fiind extrem de usor de condus (fie chiar si cu o viteza constanta de 110-120 km/h), dar monotonia drumului e imposibil sa nu puna stapanire asupra mintii.

In drum spre litoral am oprit in Lancram, la casa marelui poet Lucian Blaga, casa a carei imprejurimi sunt in plina renovare. Ceea ce mi-a atras atentia au fost cateva manuscrise ale poetului, diplomatul sau, penita cu care a scris cateva poezii si (ceva mai inedit) cererea de pensionare pe care poetul o inainteaza autoritailor la varsta de 60 de ani, fiind convins ca pensionarea nu-l va impiedica sa "pot da literaturii romanesti si alte opere".

Tot in drum spre mare am trecut si Transfagarasanul, care urca si coboara plin de curaj masivul Fagaras. Zona este splendida, izvoare curgand din munti la fiecare pas. Din pacate, insa, modul in care este (ne)ingrijita zona m-a facut sa regret (din nou) lipsa unui partid ecologist serios in tara. In jurul miezului noptii, am oprit in fata Casei Poporului din Bucuresti, in jurul careia am vazut sediul CNA, alaturi de Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie (locul in care sunt chemati destul de des politicienii - cu precadere cei din opozitie). Desi nu a fost prima data cand vad Parlamentul, pana acum n-am stiut ca in spatele sau se afla MApN (intr-o cladire ce seamana bine cu Guvernul, insa e mai mare), sau ca Palatul Cotroceni ar fi asa de aproape de Casa Poporului.

La mare, tot ceea ce mi-am dorit a fost sa avem parte de vreme buna si asa a si fost. Cat era ziua de lunga stateam in apa, inotatul fiind principala mea indeletnicire. Dupa cum recunostea si regretatul Octavian Paler in Autoportret intr-o oglinda sparta "am descoperit placerea de a ma arunca, iesind din valuri, pe nisipul cald" inca de mic si nu m-am dezis nici acum de aceasta pasiune. Ba mai mult, m-am si incumetat la sporturi extreme pe apa. Ceea ce de pe plaja parea o joaca s-a dovedit a fi in larg destul de periculos: incumetandu-se la acelasi joc cu si pe apa, doua doamne au inceput sa strige ca se vor ineca si un domn a ajuns la mal cu nasul spart. Lectia pe care am invatat-o cu ocazia aceasta a fost ca pe cat de inofensiva si chiar jucausa poate parea marea pana la 2 m adancime, pe atat de periculoasa si de doritoare sa infiga coltii de apa sarata in tine poate fi in larg.

langa plaja statiunii Venus

Singura zi ploioasa pe care am prins-o a fost ziua de luni, cand n-am stat pe ganduri si am plecat cu ai mei la Constanta pentru a vizita orasul scaldat de mare. Din pacate, Muzeul Marinei e inchis pentru renovari pe parcursul intregului an, insa am vizitat Muzeul de Istorie, care pastreaza marturiile unui trecut dobrogean extrem de intens. Ganditorul si perechea sa vegheaza inca de la parterul muzeului, in vecinatatea unor fildesi imensi de mamut. Foarte interesante mi s-au parut si mastile si coifurile purtate de soldatii dobrogeni de odinioara, dar si apeductele din ceramica ce alimentau cu apa zona (impartita administrativ si politic intr-o maniera foarte logica si stricta).

Tot in Constanta am vizitat Muzeul de Arta, o cladire ce adaposteste sub cupola sa valori inestimabile ale picturii romanesti. Parterul il gazduieste pe Theodor Aman, urmat imediat de marele Nicolae Grigorescu, al carui "Car cu boi" acopera o buna parte a peretelui care i-a fost rezervat. E imposibil sa treci pe langa aceste tablouri fara sa te loveasca din plin caldura picturilor lui Grigorescu. Andreescu, Stefan Luchian, Tonitza, Theodor Pallady, Corneliu Baba sunt cateva dintre numele cu rezonanta care au lucrarile aici. Peisajele marine ale lui Stefan Popescu mi s-au parut de o frumusete rara, prezentand cu maiestrie agitatia marii, raceala sau candoarea ei. Muzeele au fost succedate de cateva partide de shopping prin Constanta, oras in care e imposibil sa nu gasesti ce vrei, si nu neaparat la preturi mari.

langa "Carul cu boi" al lui Grigorescu

Marti am fost racit si cu febra, ca atare doar miercuri, joi si vineri dimineata am mai fost la plaja. Vineri de dupa-masa a inceput sa se strice vremea, asa ca dupa ora 13.00 am pornit spre Cluj, prognoza meteo pentru urmatoarele zile fiind destul de pesimista. In apropierea Ploiestiului, am poposit o noapte la un hotel, opriti fiind de ploaia abundenta care inunda (la propriu) soseaua. Sincer sa fiu, o ploaie atat de puternica nu cred ca am mai vazut pana acum in cei aproape 20 de ani de viata. Oricum, a doua zi a fost lipsita de ploi, desi innorata. Fiind aproape de Ploiesti (respectiv langa Cornu - da, Cornu lui Nastase), am hotarat sa mergem sa vizitam in Ploiesti muzeul dedicat lui I.L.Caragiale si casa memoriala a dragului meu poet Nichita Stanescu.

Prima data am fost la Nichita Stanescu ("ingerul blond", cum era poreclit in adolescenta) si am fost intampinati de o doamna foarte amabila si dornica de a imparti cu noi mici secrete ale familiei Stanescu, familie pe care dansa a reusit sa o cunoasca (pe toti, mai putin pe Nichita). Am aflat ca elev fiind, Nichi a ramas corigent la rusa (desi mama lui era o rusoaica de vita nobila), ca citea carti de poezie pe ascuns, punandu-le in copertile unor carti de scoala pentru a-i da mamei sale certitudinea ca citeste pentru materiile din orar. Cel mai mult mi-a placut biroul lui Nichita, unde scria de obicei, inainte de a se muta in Bucuresti; m-a impresionat dictionarul sau de rime si pick-up-ul foarte elegant, mascat intr-o piesa de mobilier. Biblioteca familiei Stanescu este de proportii considerabile, desi nu s-a pastrat integral deoarece poetul avea obiceiul de a-si vinde din volume, convins fiind ca o carte iti apartine mult mai mult daca ai citit-o, nu neaparat daca o ai in biblioteca (frumos spus, nu?). O alta vorba de duh a poetului pe care am aflat-o la casa memoriala e aceea ca "diminetile sunt ale elevilor, dupa-mesele ale tinerilor si noptile ale poetilor". Desigur, nu am plecat cu mana goala de la Nichita: mi-am cumparat un volum de aproape 800 de pagini cu poezii de-ale sale, alaturi de o medalie din bronz eliberata la comemorarea a 70 de ani de la nasterea "celui mai mare poet postbelic", cum e considerat -si pe buna dreptate- Nichita Stanescu.

in biroul lui Nichita Stanescu, citind din Dictionarul sau de Rime

La muzeu I.L.Caragiale (dramaturgul are doar muzeu, nu si casa memoriala deoarece acesta nu a avut niciodata o locuinta a sa) obiectele personale cele mai interesante ale lui 'nea Iancu sunt penita acestuia si calimara; in plus, in muzeu mai exista o serie de editii princeps ale schitelor, nuvelelor, comediilor sale publicate. O picanterie pe care am aflat-o si aici a fost zvonul conform caruia din pricina Veronicai Micle, prietenia dintre Caragiale si Eminescu s-ar fi stricat...

Drumul dinspre Ploiesti spre Cluj a trecut rapid, iar odata ajuns acasa, ma pregatesc pentru o alta excursie, pe care o voi incepe peste doua zile.

La (stra)bunici

Zilele acestea am fost plecat din Cluj in Salistea de Alba (nume dat ulterior satului Cioara din judetul Alba; practic insa, satul este cunoscut sub numele sau initial), unde locuiesc bunicii mei din partea tatalui, alaturi de strabunica mea. Ca de fiecare data, m-am bucurat enorm sa-i revad si sunt aproape convins ca vacanta aceasta ii voi revedea (fie acolo, fie la Cluj). In decursul saptamanii petrecute acolo, mi-am reintalnit si verisorii: pe Adi, din Timisoara, si pe Andreea, din Cugir (orasel ce se invecineaza cu satul). De prisos sa mentionez faptul ca strabunica si bunica s-au intrecut in gatirea mancarurilor specifice locului si ne-au tinut ca in puf pe noi, (stra)nepotii... asa fac de fiecare data. Painea de casa calda si placinta cu branza (o prajitura extrem de gustoasa cu branza si fructe proaspete, dupa o reteta transmisa din generatie in generatie) au fost vedetele sederii noastre acolo. La sfarsit de saptamana, la bunici au sosit si parintii nostri (ai celor trei verisori) si s-a inchegat o reuniune serioasa de familie.

O viziune personala asupra lui Jackson Pollock

Jackson Pollock este un nume extrem de controversat in pictura; multi il idolatrizeaza, vazandu-l drept primul pictor modernist american de substanta, altii il contesta deoarece il percep ca fiind un impostor in arta: acestia din urma vad operele sale ca fiind lipsite de orice logica, ba chiar ii incadreaza lucrarile in hidos si straniu, nedemn pentru pictura. Multi dintre cei care astazi il critica pe Pollock spun ca oricine si oricand poate sa ii imite stilul. Ba mai mult, il desconsidera pentru faptul ca era un alcoolic impatimit si ca acest viciu i-a pus capat si vietii, sfarsind intr-un teribil accident de masina.

Stilul lui Pollock este, intr-adevar, discutabil (mai ales daca punem in ecuatie si faptul ca era considerat a fi un tip cu talent nul). Modul sau de a da nastere unei opere tine de ciudat, insa tocmai aici este cheia. Cei ce il contesta uita cateva detalii de bun simt in ceea ce-l priveste pe acest pictor: fie ca a avut sau nu talent, Pollock este cel ce a intins la maximum coarda modernismului in pictura. Operele sale nu mai reprezinta precum picturile de odinioara, nici macar nu mai sugereaza... picturile sale sunt si atat; nimic mai mult. Picturile sale stabilesc granita modernismului si, riscand, am putea spune chiar a picturii. Pollock are, cel putin din acest punct de vedere, un merit: de a fixa hotarul pana la care arta picturii se poate intinde.

Navigand pe YouTube, am dat peste un filmulet extrem de interesant despre si cu Jackson Pollock, filmat cand acesta avea 39 de ani. Este scurt, insa poate construi o oarecare opinie despre modul in care acest om lucra (penetrand insa operele sale si refuzand a fi antrenati in judecarea simplista a lucrurilor).


Sper ca filmuletul sa va placa!

Numai bine!

Vizita la Turda

Ieri am fost la Turda sa (re)vad salina si centrul orasului, impreuna cu Timi si Dana.
Am pornit de la ora 09.00 si vizitarea salinei a durat aproximativ doua ore. Desi am mai fost de cateva ori aici, niciodata nu am stat pe bancutele din salina; mai mult, a fost prima data cand am vazut incaperile din salina amenajate in asa fel incat oricine poate sta la o partida de ping-pong.

Odata iesiti din salina, am vazut ca vremea nu era tocmai de partea noastra insa asta nu ne-a impiedicat sa traversam oraselul. La cealalta margine a Turzii ne-am adapostit de ploaie in restaurantul, patiseria, pizzeria si cofetaria Dana, unde am comandat cate o pizza si cate o prajitura imensa (restaurantul fiind recunoscut in zona pentru prajiturile sale gigantice si extrem de gustoase).
Dupa-masa am ajuns acasa, pe o ploaie napraznica, insa nu am regretat mini-excursia.

P.S.: Spre seara, am cazut de acord cu o serie de colegi in ceea ce priveste intalnirea de saptamana viitoare pentru programarea unei noi excursii la Vetalau.