Mihnea's Blog

Noul blog

2008-02-26T09:37:00.000-08:00

Am fost intrebat de cateva ori daca am incheiat cu "bloggeritul".
Nu, nici pe departe. Insa de o bucata buna de vreme sustin aceasta activitate pe www.mihneablog.wordpress.com
Pe cei interesati va astept acolo, sa impartasim idei din variate teme.
Va astept si sugestiile! :)

Opt ani de "Gheorghe Sincai"

2007-09-17T12:22:00.000-07:00

Imi propusesem de mult sa scriu un articol despre "Gheorghe Sincai", insa nu am gasit o zi mai potrivita decat cea de azi, 17 septembrie 2007: primul inceput de an scolar dupa opt ani in care eu (la fel ca si colegii mei de generatie, de altfel) nu ne mai gasim numele in cataloagele acestui liceu.

Mi-ar fi greu sa insirui evenimentele prin care am trecut de-a lungul acestor opt ani aici si, in cele din urma, nici nu vreau sa fac asta acum. Mi-ar fi, insa, imposibil sa descriu caleidoscopul de sentimente care m-a incercat pe parcursul a opt ani, chiar daca as vrea. Voi incerca, totusi, sa recladesc o farama din ceea ce a invata (sau mai bine spus a trai) atatia ani in Sincai a insemnat pentru mine.

Recunosc de la bun inceput ca in clasa a 4-a nu am fost tocmai entuziasmat de perspectiva mutarii mele de la o scoala de cartier (unde frecventasem primii patru ani de scoala din viata) la una din centrul orasului. Insa ce puteam intelege eu la doar 12 ani? Oricum, parintii si bunicii imi pecetluisera soarta...
Desi inca la o varsta frageda, nu la multa vreme dupa inceputul clasei a 5-a aveam sa constientizez (cat poate constientiza cineva la acea varsta) ca profesorii din Sincai ridicau sever stacheta cerintelor. Nu cred ca voi uita vreodata impactul pe care l-au avut asupra mea primele ore de romana si de matematica. Severitatea, dublata de o tehnica pedagogica rar intalnita (nu numai pana atunci, dar si de atunci inainte) au cascat adancimea respectului meu in primul rand fata de doamnele Kudor si Tambulea, modele si piloni principali in dezvoltarea personalitatii mele ulterioare. Totodata, reusita doamnei diriginte Mihacea - si apoi a domnului Mihacea -de a cladi armonios "spiritul" clasei din care faceam parte (ajungandu-se sa se spuna despre clasa noastra ca e unul din cele mai unite colective de elevi) e un alt exemplu graitor in ceea ce priveste "puterea" profesorilor sincaisti. Fara sa caut cuvinte mari, increderea in scoala din care faceam acum parte crestea in sufletul meu vertiginos.

Ambianta Sincaiului m-a ajutat intr-o oarecare masura sa trec si peste moartea bunicului meu, cel care imi servise drept exemplu pana atunci si care imi indruma pasii cu dragostea si intelepciunea unui bunic ce nu de multa vreme parasise catedra.

Trecand insa spre un alt registru, Sincaiul a fost pe placul meu si datorita excursiilor foarte dese in strainatate, excursii organizate si conduse in mare masura de domnul director Bugariu. De prisos sa afirm faptul ca fiecare excursie a fost un succes. Punctul culminant l-a atins, insa, Schimbul de experienta cu Germania, urmat de o excursie prin Europa; schimbul a coagulat un grup mare de elevi apartinand mai multor ani scolari si a construit o relatie ce a durat pana astazi si, sunt sigur, se va prelungi si in viitor intre cei ce ne-am implicat in acest schimb cultural.

Anii de liceu au fost, insa, mult mai rodnici (din mai multe puncte de vedere) decat clasele 5-8. Odata cu intrarea in clasa a 9-a, am incercat sa ma implic in cat mai multe proiecte organizate de scoala si mai tarziu nu mi-a parut rau. Sprijinul doamnei profesoare Iepure, fata de care am o pretuire deosebita, a dus pana intr-acolo incat am reusit sa ajung la olimpiada nationala de psihologie. Toate acestea, pe un fond de calm "intretinut" de doamna diriginta Secara, cea care a demonstrat de atatea ori ca un pedagog bun nu se impune neaparat inducand frica elevilor, ci lasandu-i pe ei sa-si evalueze propriul comportament si sa si-l indrepte.
Oamenii de valoare pe care i-am intalnit de-a lungul liceului (fie ei elevi sau profesori) nu au fost tocmai putini, un lucru in plus cu care am laudat mereu Sincaiul.

Desigur, o pagina importanta a vietii mele de liceu a fost scrisa de doamna Popa, doamna profesoara care mi-a demonstrat ca literatura face casa buna cu stiintele exacte. Tot dansa a fost cea care ne-a aratat tuturor ca severitatea e doar o masca a profesorilor ce tin la elevii lor.

Ciudat este faptul ca acum, in prima zi de scoala cand lipsesc din Sincai, imi revin in memorie scurte episoade de la inceputul clasei a 9-a si nu de la inceputul anilor de liceu mai recenti. Imi aduc aminte detalii care desi imi par a fi nesemnificative, se poate sa ma insel amarnic. Unul dintre acestea se leaga de intalnirea cu doamna profesoara Craciun, pe care mi-o amintesc perfect invartind la prima ora de matematica o agenda in mana in timp ce ne prezenta cerintele dansei cu privire la ora de matematica. Dansa a fost inca o persoana pe care o priveam cu admiratie cand venea vorba de exactitate.

Sunt multe evenimentele si sentimentele care ma leaga de liceul Gheorghe Sincai, pe care l-am vazut mereu in topul liceelor din Cluj (si chiar este!). In opt ani de zile, am reusit sa pastrez nealterate relatiile cu colegii pe care mi i-am facut prieteni inca din clasa a 5-a si asta ma bucura.
Lipsa Sincaiului reprezinta, in momentul de fata pentru mine, un izvor de serioase nelinisti. Fiind un conservator, m-am debusolat rapid vazandu-i pe colegii mai mici azi indreptandu-se spre clase, spre deosebire de colegii mei si de mine (cati am binevoit a merge azi la scoala), care am ramas singuri in curtea scolii. Suntem, intr-adevar, "dezradacinati", cum a spus doamna Popa.
Absenta profesorilor pe care ii cunosteam si a spatiului mai mult decat familiar al Sincaiului m-a varat intr-un rapid proces de nesiguranta in ceea ce ma priveste pe mine si ceea ce ma asteapta peste nu multa vreme.

Sper, totusi, ca Sincaiul, in acesti opt ani, mi-a creeat deprinderile necesare sa pasesc mai departe pe propriile-mi picioare...

Africa...

2007-09-12T06:27:00.000-07:00

De martea trecuta pana martea aceasta am fost plecat din tara, ba chiar am parasit continentul. Destinatia: Tunisia, Africa... o tara pe care nu putini si-o aleg cand vine vorba de petrecerea unui sejur departe de casa. Si chiar e departe (senzatie pe care cred ca o amplifica si drumul prin aer cu avionul).
Plecarea de pe aeroportul din Someseni a fost, din pacate, intarziata cu aproximativ doua ore. Asteptarea nu a fost tocmai usoara, tinand cont de faptul ca ajunsesem la aeroport cu doua ore inainte de prima ora programata pentru decolare. Asadar, aveam de asteptat trei ore pline pentru avion.

Pe pamantul african am pus piciorul la ora 02.00 dimineata. Hotelul la care am fost "debarcati", dupa ce fiecare turist a fost repartizat in autobuzele agentiei, este unul extrem de mare (mai tarziu aveam sa aflu ca in Tunisia nu exista decat hoteluri foarte mari sau imense).

Hamalul hotelului s-a asigurat sa nu existe turist la care sa nu ii fi transportat bagajele (si de la care sa nu scoata ceva bacsis). Drumul pana la camera nu a fost tocmai scurt sau usor de parcurs, tinand cont si de faptul ca a trebuit sa-l urmarim pe hamal (care de-a dreptul fugea) pe coridoarele nu foarte luminate ale hotelului.

A doua zi am reusit sa cunosc mai bine hotelul si imprejurimile acestuia. Chiraz (caci asa se numea hotelul la care am fost cazat) acoperea o serie de magazine, snack baruri, baruri, o scena de spectacol si o piscina interioara, asta pe langa sala in care se lua masa de trei ori pe zi. Multe zile le-am petrecut pe plaja ce apartinea hotelului, o plaja pe care erau "plantate" umbrelute si pe care toata lumea avea sezlongul sau, asezat in locul dorit de catre unul din angajati. Si pe plaja, ca si in hotel, bautura si mancarea erau la discretie.

Sambata a fost ziua cea mai distractiva, dar si cea mai plina. Imediat dupa micul dejun, am plecat catre portul El Kantaoui, unde ne astepta un vapor de pirati. Capitanul a carmuit cat mai departe de tarm, apoi a oprit motorul vaporului pentru aproximativ o ora, timp in care am avut posibilitatea sa inotam (desigur, doar cei doritori) in larg. Cei "chemati" in apa de limpezimea acesteia se aruncau fie de la etajul vaporului, fie intrau in apa coborandu-se pe niste scari special amenajate. Desigur, nu am ratat ocazia sa testez si eu marea, acolo unde nu ajungeam cu picioarele la fundul apei si unde vedeam doar mare oriunde intorceam capul. Eram, totusi, cu ochii in patru, pentru fobia mea de rechini (desi mi s-a spus de mai multe ori ca acolo nu au ce cauta astfel de specii)... De indata ce am urcat din apa in vapor, ne-au fost servite farfurii cu salata si peste prajit, preparate pe vapor, in timpul micului periplu.

in largul Mediteranei

Imediat dupa ce vaporul a reajuns in port, am plecat la o intalnire cu un grup de romani, printre care si sora prietenului meu Ita.

A urmat o cursa infernala prin bazarul de pe langa medina orasului Sousse. Cei ce intra prin bazar trebuie sa stie ca rabdarea este conditia minimala care se cere pentru a rezista serpuitorului drum tixit de-o parte si de alta de magazine (in special cu suveniruri si accesorii sau haine din piele de camila). Cu cat patrundeam mai adanc in marea de tunisieni dornici de targuieli nesfarsite, cu atat ma simteam mai nesigur ca-mi voi gasi la iesirea din bazar portmoneul la locul sau. Maini din magazine ieseau si te trageau inauntru, de cum te vedeau si intelegeau ca esti turist (noroc cu faptul ca m-am bronzat strasnic si culoarea mea ma camufla, fiind destul de greu de catalogat drept turist). Totul s-a incheiat cu o scurta raita prin "Magasin General", unde preturile erau mai mici si, cel mai important: fixe (ceea ce nu necesita targuiala infinita din bazar)!

in fata medinei, langa bazar

Impresiile pe care mi le-a lasat Africa sunt greu de descris aici, insa imaginea generala (dupa cum marturiseam si celor apropiati) este fidela filmelor si fotografiilor pe care le-am vazut inainte de a pleca acolo. Cladiri cu pereti scorojiti, palmieri inalti printre care nu cu greu vezi cate o pereche de papagali, camile si crescatorii de camile, maimute si, nu in ultimul rand, muzica specifica locului, toate acestea construiesc Tunisia, o tara care nu te lasa sa uiti ca pasesti pe pamant african.

Pana data viitoare,
Numai bine!

Excursia la Marea Neagra

2007-09-02T01:28:00.000-07:00

Aseara m-am intors de la Marea Neagra, unde am stat opt zile. Drumul pana la mare a fost destul de obositor, autostrazile Bucuresti-Pitesti si cea a Soarelui, parcurse in timpul noptii, fiind extrem de usor de condus (fie chiar si cu o viteza constanta de 110-120 km/h), dar monotonia drumului e imposibil sa nu puna stapanire asupra mintii.

In drum spre litoral am oprit in Lancram, la casa marelui poet Lucian Blaga, casa a carei imprejurimi sunt in plina renovare. Ceea ce mi-a atras atentia au fost cateva manuscrise ale poetului, diplomatul sau, penita cu care a scris cateva poezii si (ceva mai inedit) cererea de pensionare pe care poetul o inainteaza autoritailor la varsta de 60 de ani, fiind convins ca pensionarea nu-l va impiedica sa "pot da literaturii romanesti si alte opere".

Tot in drum spre mare am trecut si Transfagarasanul, care urca si coboara plin de curaj masivul Fagaras. Zona este splendida, izvoare curgand din munti la fiecare pas. Din pacate, insa, modul in care este (ne)ingrijita zona m-a facut sa regret (din nou) lipsa unui partid ecologist serios in tara. In jurul miezului noptii, am oprit in fata Casei Poporului din Bucuresti, in jurul careia am vazut sediul CNA, alaturi de Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie (locul in care sunt chemati destul de des politicienii - cu precadere cei din opozitie). Desi nu a fost prima data cand vad Parlamentul, pana acum n-am stiut ca in spatele sau se afla MApN (intr-o cladire ce seamana bine cu Guvernul, insa e mai mare), sau ca Palatul Cotroceni ar fi asa de aproape de Casa Poporului.

La mare, tot ceea ce mi-am dorit a fost sa avem parte de vreme buna si asa a si fost. Cat era ziua de lunga stateam in apa, inotatul fiind principala mea indeletnicire. Dupa cum recunostea si regretatul Octavian Paler in Autoportret intr-o oglinda sparta "am descoperit placerea de a ma arunca, iesind din valuri, pe nisipul cald" inca de mic si nu m-am dezis nici acum de aceasta pasiune. Ba mai mult, m-am si incumetat la sporturi extreme pe apa. Ceea ce de pe plaja parea o joaca s-a dovedit a fi in larg destul de periculos: incumetandu-se la acelasi joc cu si pe apa, doua doamne au inceput sa strige ca se vor ineca si un domn a ajuns la mal cu nasul spart. Lectia pe care am invatat-o cu ocazia aceasta a fost ca pe cat de inofensiva si chiar jucausa poate parea marea pana la 2 m adancime, pe atat de periculoasa si de doritoare sa infiga coltii de apa sarata in tine poate fi in larg.

langa plaja statiunii Venus

Singura zi ploioasa pe care am prins-o a fost ziua de luni, cand n-am stat pe ganduri si am plecat cu ai mei la Constanta pentru a vizita orasul scaldat de mare. Din pacate, Muzeul Marinei e inchis pentru renovari pe parcursul intregului an, insa am vizitat Muzeul de Istorie, care pastreaza marturiile unui trecut dobrogean extrem de intens. Ganditorul si perechea sa vegheaza inca de la parterul muzeului, in vecinatatea unor fildesi imensi de mamut. Foarte interesante mi s-au parut si mastile si coifurile purtate de soldatii dobrogeni de odinioara, dar si apeductele din ceramica ce alimentau cu apa zona (impartita administrativ si politic intr-o maniera foarte logica si stricta).

Tot in Constanta am vizitat Muzeul de Arta, o cladire ce adaposteste sub cupola sa valori inestimabile ale picturii romanesti. Parterul il gazduieste pe Theodor Aman, urmat imediat de marele Nicolae Grigorescu, al carui "Car cu boi" acopera o buna parte a peretelui care i-a fost rezervat. E imposibil sa treci pe langa aceste tablouri fara sa te loveasca din plin caldura picturilor lui Grigorescu. Andreescu, Stefan Luchian, Tonitza, Theodor Pallady, Corneliu Baba sunt cateva dintre numele cu rezonanta care au lucrarile aici. Peisajele marine ale lui Stefan Popescu mi s-au parut de o frumusete rara, prezentand cu maiestrie agitatia marii, raceala sau candoarea ei. Muzeele au fost succedate de cateva partide de shopping prin Constanta, oras in care e imposibil sa nu gasesti ce vrei, si nu neaparat la preturi mari.

langa "Carul cu boi" al lui Grigorescu

Marti am fost racit si cu febra, ca atare doar miercuri, joi si vineri dimineata am mai fost la plaja. Vineri de dupa-masa a inceput sa se strice vremea, asa ca dupa ora 13.00 am pornit spre Cluj, prognoza meteo pentru urmatoarele zile fiind destul de pesimista. In apropierea Ploiestiului, am poposit o noapte la un hotel, opriti fiind de ploaia abundenta care inunda (la propriu) soseaua. Sincer sa fiu, o ploaie atat de puternica nu cred ca am mai vazut pana acum in cei aproape 20 de ani de viata. Oricum, a doua zi a fost lipsita de ploi, desi innorata. Fiind aproape de Ploiesti (respectiv langa Cornu - da, Cornu lui Nastase), am hotarat sa mergem sa vizitam in Ploiesti muzeul dedicat lui I.L.Caragiale si casa memoriala a dragului meu poet Nichita Stanescu.

Prima data am fost la Nichita Stanescu ("ingerul blond", cum era poreclit in adolescenta) si am fost intampinati de o doamna foarte amabila si dornica de a imparti cu noi mici secrete ale familiei Stanescu, familie pe care dansa a reusit sa o cunoasca (pe toti, mai putin pe Nichita). Am aflat ca elev fiind, Nichi a ramas corigent la rusa (desi mama lui era o rusoaica de vita nobila), ca citea carti de poezie pe ascuns, punandu-le in copertile unor carti de scoala pentru a-i da mamei sale certitudinea ca citeste pentru materiile din orar. Cel mai mult mi-a placut biroul lui Nichita, unde scria de obicei, inainte de a se muta in Bucuresti; m-a impresionat dictionarul sau de rime si pick-up-ul foarte elegant, mascat intr-o piesa de mobilier. Biblioteca familiei Stanescu este de proportii considerabile, desi nu s-a pastrat integral deoarece poetul avea obiceiul de a-si vinde din volume, convins fiind ca o carte iti apartine mult mai mult daca ai citit-o, nu neaparat daca o ai in biblioteca (frumos spus, nu?). O alta vorba de duh a poetului pe care am aflat-o la casa memoriala e aceea ca "diminetile sunt ale elevilor, dupa-mesele ale tinerilor si noptile ale poetilor". Desigur, nu am plecat cu mana goala de la Nichita: mi-am cumparat un volum de aproape 800 de pagini cu poezii de-ale sale, alaturi de o medalie din bronz eliberata la comemorarea a 70 de ani de la nasterea "celui mai mare poet postbelic", cum e considerat -si pe buna dreptate- Nichita Stanescu.

in biroul lui Nichita Stanescu, citind din Dictionarul sau de Rime

La muzeu I.L.Caragiale (dramaturgul are doar muzeu, nu si casa memoriala deoarece acesta nu a avut niciodata o locuinta a sa) obiectele personale cele mai interesante ale lui 'nea Iancu sunt penita acestuia si calimara; in plus, in muzeu mai exista o serie de editii princeps ale schitelor, nuvelelor, comediilor sale publicate. O picanterie pe care am aflat-o si aici a fost zvonul conform caruia din pricina Veronicai Micle, prietenia dintre Caragiale si Eminescu s-ar fi stricat...

Drumul dinspre Ploiesti spre Cluj a trecut rapid, iar odata ajuns acasa, ma pregatesc pentru o alta excursie, pe care o voi incepe peste doua zile.

La (stra)bunici

2007-08-20T05:09:00.000-07:00

Zilele acestea am fost plecat din Cluj in Salistea de Alba (nume dat ulterior satului Cioara din judetul Alba; practic insa, satul este cunoscut sub numele sau initial), unde locuiesc bunicii mei din partea tatalui, alaturi de strabunica mea. Ca de fiecare data, m-am bucurat enorm sa-i revad si sunt aproape convins ca vacanta aceasta ii voi revedea (fie acolo, fie la Cluj). In decursul saptamanii petrecute acolo, mi-am reintalnit si verisorii: pe Adi, din Timisoara, si pe Andreea, din Cugir (orasel ce se invecineaza cu satul). De prisos sa mentionez faptul ca strabunica si bunica s-au intrecut in gatirea mancarurilor specifice locului si ne-au tinut ca in puf pe noi, (stra)nepotii... asa fac de fiecare data. Painea de casa calda si placinta cu branza (o prajitura extrem de gustoasa cu branza si fructe proaspete, dupa o reteta transmisa din generatie in generatie) au fost vedetele sederii noastre acolo. La sfarsit de saptamana, la bunici au sosit si parintii nostri (ai celor trei verisori) si s-a inchegat o reuniune serioasa de familie.

O viziune personala asupra lui Jackson Pollock

2007-08-06T09:54:00.001-07:00

Jackson Pollock este un nume extrem de controversat in pictura; multi il idolatrizeaza, vazandu-l drept primul pictor modernist american de substanta, altii il contesta deoarece il percep ca fiind un impostor in arta: acestia din urma vad operele sale ca fiind lipsite de orice logica, ba chiar ii incadreaza lucrarile in hidos si straniu, nedemn pentru pictura. Multi dintre cei care astazi il critica pe Pollock spun ca oricine si oricand poate sa ii imite stilul. Ba mai mult, il desconsidera pentru faptul ca era un alcoolic impatimit si ca acest viciu i-a pus capat si vietii, sfarsind intr-un teribil accident de masina.

Stilul lui Pollock este, intr-adevar, discutabil (mai ales daca punem in ecuatie si faptul ca era considerat a fi un tip cu talent nul). Modul sau de a da nastere unei opere tine de ciudat, insa tocmai aici este cheia. Cei ce il contesta uita cateva detalii de bun simt in ceea ce-l priveste pe acest pictor: fie ca a avut sau nu talent, Pollock este cel ce a intins la maximum coarda modernismului in pictura. Operele sale nu mai reprezinta precum picturile de odinioara, nici macar nu mai sugereaza... picturile sale sunt si atat; nimic mai mult. Picturile sale stabilesc granita modernismului si, riscand, am putea spune chiar a picturii. Pollock are, cel putin din acest punct de vedere, un merit: de a fixa hotarul pana la care arta picturii se poate intinde.

Navigand pe YouTube, am dat peste un filmulet extrem de interesant despre si cu Jackson Pollock, filmat cand acesta avea 39 de ani. Este scurt, insa poate construi o oarecare opinie despre modul in care acest om lucra (penetrand insa operele sale si refuzand a fi antrenati in judecarea simplista a lucrurilor).

Sper ca filmuletul sa va placa!

Numai bine!

Vizita la Turda

2007-08-05T06:51:00.000-07:00

Ieri am fost la Turda sa (re)vad salina si centrul orasului, impreuna cu Timi si Dana.
Am pornit de la ora 09.00 si vizitarea salinei a durat aproximativ doua ore. Desi am mai fost de cateva ori aici, niciodata nu am stat pe bancutele din salina; mai mult, a fost prima data cand am vazut incaperile din salina amenajate in asa fel incat oricine poate sta la o partida de ping-pong.

Odata iesiti din salina, am vazut ca vremea nu era tocmai de partea noastra insa asta nu ne-a impiedicat sa traversam oraselul. La cealalta margine a Turzii ne-am adapostit de ploaie in restaurantul, patiseria, pizzeria si cofetaria Dana, unde am comandat cate o pizza si cate o prajitura imensa (restaurantul fiind recunoscut in zona pentru prajiturile sale gigantice si extrem de gustoase).
Dupa-masa am ajuns acasa, pe o ploaie napraznica, insa nu am regretat mini-excursia.

P.S.: Spre seara, am cazut de acord cu o serie de colegi in ceea ce priveste intalnirea de saptamana viitoare pentru programarea unei noi excursii la Vetalau.

Cateva dezamagiri

2007-08-03T07:44:00.000-07:00

Am vrut sa incep acest articol altfel decat e el acum; am vrut sa pun pe tapet fiecare sentiment si sa imi exprim dezacordul cu privire la o serie de intamplari recente. Am renuntat la idee pentru ca, in fond, pe cine intereseaza ce cred eu despre unul sau altul?... si sunt sigur ca nu ar folosi nimanui asemenea dezvaluiri.

Ceea ce voi spune, insa, este ca ziele care tocmai au apus mi-au demonstrat cat de urata e mediocritatea si cata invidie si prostie poate sa emane prin fiecare por al sau.

Totusi, evenimentele prin care am trecut mi-au demonstrat ca, intr-adevar, sunt un credul fara margini (mai exact: stapanesc smecheriile sociale extrem de prost). Am fost avertizat in privinta acestui lucru de mai multe persoane printre care si doamna profesoara Adriana Radacina, careia ii multmuesc pentru sfaturile bune.

Nu vreau sa transform acest blog in arma defularilor mele, insa nu ma voi feri in a exprima ideile (desigur subiective) care ma strabat si sa spun oricand daca ma deranjeaza ceva. Cu siguranta voi reveni si asupra evenimentelor care mi-au provocat o oarecare (deci nu totala) neplacere in perioada aceasta.

Schimband putin registrul, ma bucur ca am avut ocazia saptamana aceasta sa intalnesc persoane dragi mie si familiei mele.

Desigur, nu voi incheia inainte de a-i multumi Marei pentru sfaturile acordate in legatura cu blogul meu, sfaturi de care am inceput sa tin cont de indata ce le-am primit.

Sunt deschis oricaror sfaturi si critici, insa refuz bascalia.

Completari

2007-07-31T09:06:00.000-07:00

Am completat articolul "guvernul Iuliu Maniu" cu o poza dintr-un numar al ziarului Patria: numarul ce scrie despre cartelul electoral al taranistilor cu social-democratii.

In plus, mai vreau sa postez aici o poza foarte distractiva pe care am facut-o intr-o statie de autobuz; e vorba despre o eticheta de langa un produs (o lanterna reincarcabila)... sa vedeti cum se scrie mai nou "reincarcabila" :))

luati aminte: lanterna REACARCBILA :))

Razboi si picturi

2007-07-31T04:14:00.000-07:00

"Dorm nu ca sa visez/ cosmare mult luxoase/ in care carnea-mi zboara/ fluture de pe oase" [N. Stanescu]

Din respect pentru cititorii blogului, ma opresc aici in a-i cita poezia lui Nichita Stanescu, desi continuarea s-ar potrivi de minune ca mesaj unora dintre cei care poate nici nu stiu de existenta acestui blog (ceea ce nu ma deranjeaza catusi de putin) si care reinvie in mine sentimentul despre care am mai scris: acela ca multi cabotini lucreaza neintrerupt printre noi. In fine, lasand dezamagirile la o parte...

Ieri a fost o zi extraordinara din mai multe puncte de vedere. Am fost impreuna cu Gratian sa culegem marturiile domnului Nussbaum, unul din ultimii supravietuitori ai holocaustului. Experienta sa din lagarele naziste a fost ceva cumplit (a fost despartit de tatal sau si si-a vazut mama si fratele incinerati); desigur, nu-si poate nimeni imagina momentele de maxima teroare prin care acest om, la varsta de numai 15 ani, a fost obligat sa treaca.
Ceea ce domnul Nussbaum a tinut sa precizeze, inca de la bun inceput, a fost faptul ca trebuie sa avem grija de democratia in care traim, deoarece aceasta "ne poate intinde o capcana deosebita: ea poate alege legal dictatorii daca nu suntem foarte atenti".
Tot la resedinta domnului Nussbaum pot sa spun ca am facut cunostinta cu o opera de arta absolut de nepretuit. Desi initial credeam ca pictura de pe perete e doar una in maniera lui Salvador Dali, apropiindu-ma de ea am vazut semnatura si data: S.Dali, ianuarie 1989 (anul mortii marelui pictor). Domnul Nussbaum mi-a precizat ca e ultima pictura a lui Dali. E de o frumuste captivanta si, pentru mine, a fost prima intalnire directa cu pictorul pe care de atata vreme il apreciez.

Pana data viitoare,
Numai bine!

Reflectii: Schimbul de experienta cu Germania sau Prezentul trecutului

2007-07-29T06:11:00.000-07:00

Tocmai ma uitam peste pozele facute acum un an si ceva in Germania si in restul tarilor europene pe care le-am parcurs si vizitat cu prilejul schimbului de experienta Liceul Teoretic Gheorghe Sincai - Th. Heuss Gymnasium Schopfheim.
De fiecare data cand revad pozele (insa nu numai pe acestea) imi dau seama cat de vulnerabil sunt in ceea ce priveste evenimentele petrecute in trecut si care au o legatura mai mult sau mai putin directa cu mine.

Da, sunt un Rac veritabil: dau inapoi extrem de rapid, imi cladesc planurile legandu-le in permanenta de trecut, de evenimentele care m-au marcat sau pe care le-am perceput ca fiind importante. Imi e destul de greu sa cultiv arborele viitorului fara a nu ma raporta la radacinile trecutului. Poate deseori asta mi-a fost de folos, poate ca trecutul, fiind pentru mine un timp (si poate paradoxal si un spatiu) in care ma cufund extrem de confortabil, mi-a servit ca temelie in diverse actiuni in care m-am angajat.

Totodata, e posibil ca aceasta comoditate in a privi spre trecut sa-mi fi creeat unele neplaceri: purtand mereu filtrul trecutului cu mine, am stat deseori orb in fata diverselor oportunitati de viitor. Pana si evenimentele anodine ale trecutului sunt uneori clasate pentru mine mult mai sus decat o actiune a viitorului; prins in releele trecutului, am reusit performanta de a rata pana si cele mai batatoare la ochi oportunitati.

Revenind insa la Schimbul cu Germania, acesta a fost si inca este unul din evenimentele mele de referinta, o experienta la care inca ma raportez si pe care nu o voi aminti multa vreme de acum inainte.

Ce m-a convins asa de puternic sa indragesc aceasta excursie pana la urma? Nu stiu exact: imi place sa cred ca e vorba de oamenii pe care i-am cunoscut prin intermediul schimbului.

Pe langa persoanele pe care le cunoasteam pana atunci, am legat prietenii cu elevi din Sincai pe care pana atunci fie ii cunosteam prea putin, fie deloc.

Spre Germania am plecat 29 de elevi, insa marele grup s-a coagulat in grupuri mai mici: echipele care s-au format in prima parte a schimbului si-au pastrat componenta in mare parte. Grupul nostru (asa-numitii "rednecks") era alcatuit in principal din 9 persoane (in ordine alfabetica): Corina, Cristina, Ita, Iulia, Iza, Mihnea, Oana, Paul, Raluca. Culmea e ca nu avem o poza in care sa fim (sau cel putin sa ne vedem) numai noi 9.

In orice caz, aventurile prin care am trecut cu aceste persoane sunt amintiri de nepretuit si imi va fi destul de greu sa sterg anumite evenimente din memorie: trezirea pentru rasaritul soarelui, spargerea modelino-ului in vaporasul venetian, balacitul la miezul noptii in mare, noaptea alba din final si multe altele...

Sunt experiente unice cu niste prieteni absolut incredibili...

in Freiburg: Oana, Iza, Ralu, Iulia, Corina, Ita, Paul si eu

Nu este prima data cand planuiesc o reintregire a grupului rednecks, insa nu am reusit niciodata sa duc planul la capat din diverse inconveniente. Sper ca anul acesta sa nu fie la fel.

in apropierea Schopfheimului cu Oana, Iza, Ralu, Paul si Ita (fotograf)

P.S.: Faptul ca schimbul de experienta cu Germania a fost un eveniment major de-a lungul anilor de liceu nu inseamna ca a fost si unicul. La fel de importanta a fost si excursia cu BCU in Ungaria (despre care am scris pe blog in luna mai), participarea la olimpiada nationala, sarbatorile petrecute la Paris si impactul cu cultura franceza, alaturi de multe altele... insa despre acestea voi vorbi cu o alta ocazie.

Pana atunci, Numai bine!

O zi foarte incarcata

2007-07-27T03:07:00.000-07:00

Ieri a fost o zi foarte incarcata, insa sunt multumit de cum au decurs lucrurile.

De dimineata i-am luat un interviu domnului Constantin Asavoaie, presedintele Prison Fellowship Romania, interviu ce va aparea in ziarul Agenda Clujeana. A fost o discutie extrem de interesanta despre modul in care prizonierii, copiii abandonati, persoanele de pe strada si alti asemenea oameni nenorociti de soarta sunt reintegrati in societate.

Dupa-masa am fost invitat la ziua de nastere a Iuliei, careia ii urez din nou La multi ani! si bun venit in randul majorilor.

In rest, lucruri marunte, dar consumatoare de energie.

Astazi, in schimb, (sper ca) va fi o zi de relaxare...

Articol

2007-07-25T12:54:00.000-07:00

Ieri a aparut in ziarul local "Agenda Clujeana" articolul "Degringolada admiterilor" scris de mine in colaborare cu Gratian Cormos.
Dintr-o eroare tehnica insa numele meu nu e precizat la autori; sper ca redactarea articolului de saptamana viitoare sa evite asemenea greseli.

Multumesc celor care au fost dispusi sa-mi acorde sprijinul: doamna profesoara Adriana Radacina, colegele Iza Vermesi si Adela Nistor.

Numai bine!

"Fefelegii" in actiune (I)

2007-07-24T10:31:00.000-07:00

"Cine-i cu pofta de bani/ Treaca muntii buciumani" sunt versurile unei melodii des fredonate prin locurile din care ieri m-am intors: Bucium Sasa, judetul Alba; aceste versuri amintesc de bogatia care ii caracteriza odinioara pe locuitorii zonelor, o bogatie care insa a palit rapid deoarece oamenii de aici au crezut, la inceputuri, ca aceasta va dainui mereu...

Trebuie sa spun de la bun inceput ca nu regret deloc excursia pana la Bucium Sasa si micile aventuri cu care aceasta a fost presarata. Am fost cazati in curtea domnului Vetalau, fost sef al minerilor din Valea Jiului, dovedit a fi nepot al personajului Fefeleaga din nuvela lui Agarbiceanu (de unde si porecla noastra de "fefelegi"), un om incercat serios de viata, insa care are un umor inegalabil si intelegere fata de cei ce vin si stau gura-casca la frumusetile ce-i inconjoara popasul turistic. Spre bucuria mea, omul este interesat si de viata politica din tara, asa ca am avut cu cine dezbate teme mai mult sau mai putin de actualitate.

Prima zi petrecuta la Vetalau a fost una in care am reusit sa ne stim mai bine cei care pana atunci ne cunosteam mai putin si sa incingem o petrecere ce a culminat cu incercarea vizionarii unui film horror pe laptopul Danei: incercare esuata. Dupa cateva schimbari de CD-uri si DVD-uri cu filme care nu ne prea multumeau, ne-am indreptat cu totii spre corturi, incercand sa adormim pe caldura innecacioasa care ne cuprindea asemenea unui sarpe veninos. Dupa ce conversatiile din corturi si inter-corturi au luat sfarsit, semn ca si caldura s-a atenuat, am reusit cu totii sa atipim. La ora 03.00 insa, un dulau s-a hotarat, ademenit de mirosul de mancare, sa dea tarcoale popasului. Latratul sau puternic ne-a trezit pe toti si in cateva secunde se auzeau fermoarele corturilor inchizandu-se cat de repede posibil pentru a impiedica eventuala sa intrare in culcusurile amenajate cu ceva vreme inainte; dulaul a plecat doar dupa ce a fost fugarit de Vetalau, inarmat cu un bolovan si o bata.

A doua zi a fost cea mai incarcata: o parte din noi (Ita, Dorin, Tudor, Georgi si eu) am hotarat sa urcam muntii Detunatei si sa vedem cu ochii nostri satul (sau mai bine zis fostul sat) Geamana, un ipotetic peisaj al apocalipsei, acesta fiind ingropat in steril. Satul a ajuns sa fie depopulat pentru ca zona in care a fost construit sa serveasca drept groapa pentru deseurile exploatarilor din zona, care au inecat casele si curtile oamenilor, transformand zona intr-un lac de apa cu cupru. Privelistea este una cel putin sinistra, arborii fiind cangrenati, iar stalpii de inalta tensiune fiind mancati de la temelie de cuprul ce se depune constiincios pe ei.

casa ingropata in steril intarit

30 km dus-intors este noul meu record in materie de mers pe jos, iar daca mai punem la socoteala si conditiile climatice nefavorabile (o caldura aproape insuportabila si munti care ne asteptau linistiti sa-i urcam), recordul este ca si invincibil. E adevarat, am avut norocul de a fi condusi de un ghid intelegator, Lupu, un satean tanar care ne conducea prin zonele cu multe izvoare, unde puteam opri sa bem apa si sa ne alimentam astfel cu forte noi. Ajunsi la Vetalau, seara s-a terminat cu mici si gratare, sucuri si bere.

Ziua ce a urmat a fost cea mai putin obositoare: am declarat-o inca de ziua precedenta ca fiind o zi de pierdere de vreme. Niciunul nu am parasit popasul "Fefeleaga" si am petrecut ziua stand la soare, asculatand muzica pe laptop sau cautand teme de dezbatere politica pentru Vetalau. Tanti Luci, prietenoasa doamna care sta cu Vetalau, a fost indeajuns de draguta sa ne prepare cate o placinta buciumaneasca. Spre seara, la popas au venit doi francezi (porecliti de noi "ciocoflenderii"), doritori sa cunoasca Romania.

Duminica a urmat ca cei ce nu ne-au insotit la prima plecare spre Geamana sa refaca itinerarul parcurs de noi. Rux, Cosmin, Dana, Smara, Alex si cei doi francezi s-au lasat ghidati de acelasi Lupu pentru a vedea lacul de cupru. Intre timp, Ita si cu mine am condus-o (cu masina) pe tanti Luci la Abrud pentru a cumpara cele necesare chioscului pe care-l administreaza in varful muntelui. Ajunsi inapoi, alaturi de Ita, de Dorin, Giorgi si Tudor, am plecat sa vedem minele prabusite din preajma satului Bucium Sasa. Dupa cautari interminabile, dupa ce am primit indicatii de la o sumedenie de sateni, am realizat ca, de fapt, locul in care ne ratacisem la marginea satului era chiar partea superioara a minei; cu alte cuvinte, in timp ce acumulam nedumeriti informatii despre traseul catre mina, noi stateam deaspura ei. N-am reusit, insa, sa intram decat cativa metri in mina, luand in seama atentionarea pe care Vetalau ne-o facuse inainte de plecare: mina putea sa se prabuseasca in orice moment, fiind o mina parasita. Nu la multa vreme dupa ce am urcat la popasul Vetalaului au ajuns si ceilalti; din nou petrecere si voie buna, ba chiar ni s-au alaturat cativa sateni.

Luni dimineata, impachetarea a inceput la ora 08.00, cand ne-am trezit cu totii; primii au plecat Ita, Tudor, Dorin si Georgi (inainte de ora 10.00), iar cei ramasi (printre care si eu) urma sa ne intalnim in sat cu asa-numitul Pitonul, satean care sa ne duca pana in Abrud cu Dacia sa papuc. De acolo ne-am imbarcat pe un autobuz amarat si murdar pe care scria insa mare: "Pastrati curatenia!" Ce sa pastram din moment ce nu era nimic de conservat din ceea ce eram rugati sa lasam nealterat a ramas si pana acum o enigma...

Drumul spre casa a fost putin obositor si, recunosc, am recurs la cateva tertipuri pentru a evita ca cineva care se urca pe autobuz sa stea langa mine, insa cu toate acestea nimeni nu a ramas fara loc de stat jos
Acasa am ajuns obosit, transpirat, somnoros, dar a meritat: zonele pe care le-am vazut sunt unice. Insa daca zonele sunt unice, asta nu inseamna ca si drumul nostru pana la Vetalau trebuie sa fie la fel; ca atare, deja planuim o noua plecare la Bucium Sasa.

cu domnul Vetalau

Zilele vacantei

2007-07-18T05:12:00.000-07:00

"Adevarata tarie este de a canta si de a dansa inainte de a ne prabusi", O.Paler

Zilele ce s-au scurs din momentul aflarii rezultatului la bacalaureat au fost mult mai linistitoare decat cele ce au precedat examenul, insa asta nu inseamna ca au fost si mai putin solicitante. E adevarat, stresul examenului a palit intru totul, insa programul mi-a fost extrem de incarcat; ca atare, n-am avut timp sa mai scriu nici pe blog, insa programul in sine nu m-a deranjat.

Intalnirile cu colegii si prietenii au fost la ordinea zilei, insa am si colaborat la un articol ce va aparea saptamana viitoare intr-un ziar local; multumesc inca o data celor ce s-au aratat doritori in a-mi acorda sprijinul.
Totodata, am hotarat sa fac ceva mai multa miscare si, ca atare, de luni merg zilnic la o sala de fitness (de la care mi se trage o minunata febra musculara).
Pe de alta parte, saptamana care a trecut, dar si cea care a inceput acum trei zile mi-au aratat ca printre noi cabotinii isi fac de cap (insa nu intru acum in detalii deoarece cred ca nu merita sa le acordam o prea mare importanta acestor persoane).

In alta ordine de idei, am citit "Viata pe un peron" a lui Octavian Paler, o carte care transpune in cuvinte tristetea metafizica pe care Paler o purta in suflet. Personajul principal al romanului, "profesorul", este un alter-ego al autorului, detaliile privind viata protagonistului fiind, de fapt, evenimente din viata regretatului om de cultura. De aceea, recomand tuturor ce vor lectura acest roman, cititrea mai intai a autobiografiei lui Paler "Autoportret intr-o oglinda sparta".
Pentru mine a fost absolut incredibil sa constat amalgamul de idei si opinii pe care le impartasesc cu Paler. Ca sa nu mai amintesc si de dragostea pe care si el, ca si mine, o purta marii...

Zilele care i-au ramas acestei saptamani le voi petrece la munte cu cativa colegi si prieteni, unde voi incerca sa ma relaxez pe cat de mult posibil (desi sunt constient de cat de mult avem de strabatut pana acolo si apoi acolo). Voi veni cu extrem de multe impresii, sunt convins, parte din care voi transpune si pe blog.

Pana atunci, numai bine!

P.S.: Azi l-am descoperit prin intermediul unei reviste pe Jackson Pollock, un pictor modernist extrem de interesant...

Guvernul Iuliu Maniu

2007-07-12T11:23:00.001-07:00

Astazi am fost la B.C.U., unde mi-am selectat o serie de ziare interbelice pe care am inceput sa le citesc: printre acestea, cel mai mult mi-a atras atentia ziarul Patria, al taranistilor; desigur, mi-am ales numerele din anul 1928, cand acestia au preluat guvernarea si am constatat, inca din primele numere citite, ca lupta politica de atunci nu se deosebea foarte mult de cea din ziua de azi. Inca de atunci se vorbea despre "slugoi", despre "burienile parazite [din politica]"...

Injuriile si acuzele erau la ordinea zilei, insa principala diferenta era aceea ca pe atunci partidele aveau elitele intelectuale care azi au fost rapite (de soarta?) majoritatii formatiunilor politice. Astazi, lupta politica se duce, din cate se pare, doar la suprafata, in subteran existand legaturi stranse intre lideri; mai mult, puterea pe care o aveau partidele interbelice s-a stirbit tocmai prin lipsa unor lideri care sa emane autoritate prin capacitatea lor intelectuala si organizatorica.

Maine e o noua zi in care ma voi cufunda in realitatea politica interbelica si, cred, si in cea mult mai tumultoasa a razboiului mondial...

prima pagina dintr-un numar al ziarului "Patria"

"Despre lucrurile cu adevarat importante"

2007-07-11T09:18:00.000-07:00

Acesta este titlul cartii pe care astazi am terminat-o de citit, semnata Alexandru Paleologu.

Voi spune de la inceput ca nu impartasesc intru totul afinitatile politice ale autorului, insa asta nu inseamna ca nu sunt de acord cu ideile pe care le exprima.
Cartea cuprinde o serie de alocutiuni, de fragmente din diverse conferinte, sau simple articole despre idei, intamplari, persoane care au marcat viata lui Paleologu sau pe a caror viata a influentat-o el.
Nu ascund faptul ca a-l citi pe Paleologu nu este tocmai usor. Intuind cam cu ce carte am de-a face, m-am inarmat cu DEX-ul, notand constiincios pe o foaie de hartie cuvintele necunoscute, dar si expresiile care mi-au placut sau pe care le-am gasit inedite. Concentratia de informatii (fie ele din campul filozofiei, al istoriei, al literaturii, etc.) este una extrem de mare, cartea oglindind (involuntar) cultura imensa a autorului.
De asemenea, am fost placut surprins sa aflu ca Alexandru Plaeologu era un optimist, sfatuindu-ne, printre randuri, sa tinem cont de spusele lui Edward Gordon Craig: Above all, keep cheerful; totodata, desi nu se numara printre adeptii ideilor lansate de J.P.Sartre, ne transmite ca a avea dreptate cu gratie si a gresi cu autoritate nu este o idee tocmai rea.

Desi anumite paragrafe ale cartii par incifrate (uneori si datorita limbajului academic adoptat de autor), aceasta merita citita fie si doar pentru a ne mira de vasta cultura care il definea pe Paleologu.

Voi incheia cu o fraza pe care de acum inainte o voi lua drept un citat al autoritatii de fiecare data cand va veni, fie si conjunctural, vorba de prietenie:
O prietenie adevarata nu se poate epuiza prin uzura si nici nu poate inceta fiindca partile si-au descoperit la un moment dat alte gusturi sau alte interese.

10 iulie 2007

2007-07-10T06:58:00.000-07:00

Astazi am fost la tenis cateva ore cu trei buni prieteni: Milu, Dan si Sergiu... Ne-am ales sa mergem tocmai cand soarele ardea mai tare, insa am suportat cu stoicism atat caldura din atmosfera, cat si arsita jocului (mai ales cand servele nu ieseau cum vroiam noi).
Incep sa constientizez din ce in ce mai mult vacanta, care "se varsa in mine" (cum zicea Arghezi) si bine face... Ca atare, in momentul de fata rasfoiesc un catalog cu posibilitati variate de excursii peste mari si tari.
Sper ca vacanta sa nu ma dezamageasca... ar fi si pacat deoarece pana acum totul a mers foarte bine.

Examenul, o amintire

2007-07-08T03:04:00.000-07:00

Stresantul examen de bacalaureat si-a trait ultimele clipe cu doua zile in urma, cand s-au afisat (cu o intarziere de cateva ore bune) notele obtinute la probele pe care fiecare dintre noi, absolventi ai clasei a 12-a, le-am sustinut.

07.07.07: M-am trezit la ora 9. Fix. Ca si cum un ceas interior foarte constiincios mi-ar fi amintit ca astazi e o zi importanta si ca fiecare minut conteaza. Ceea ce ceasul meu interior nu a stiut a fost faptul ca lucra in contratimp cu ceasul celor care urmau sa afiseze rezultatele. Desi nu dormisem foarte mult pentru ca statusem pana dupa miezul noptii cu ochii in monitorul calculatorului sperand ca rezultatele se vor afisa mai intai electronic, dusul de dimineata m-a trezit rapid. Nu la multa vreme dupa ce m-am convins ca suntem singurul centru de examinare din Cluj la care rezultatele nu sunt facute publice inca, am hotarat (convins fiind de mai multi colegi) sa plec la scoala si sa vad care e situatia acolo. Situatia era, insa, aceeasi: zero liste!

De prisos sa afirm ca n-am fost singurul care era nerabdator sa vada notele si totodata nedumerit cu privire la izvorul acestor intarzieri nejustificate. Zvonurile care dadeau tarcoale urechilor noastre nu erau nici ele foarte optimiste: rezultatele se vor afisa in jurul orei 16:00, in conditiile in care eram acolo de la ora 12:00.

Perioada de asteptare a fost una lunga, minutele treceau greu, desi o mana de colegi ne-am intalnit in Sport, o cafenea de langa Sincai ce s-a deprins cu vocile si preferintele sincaistilor de toate varstele intrucat a constituit (si, fara indoiala, va constitui si pe mai departe) un bun refugiu din calea profesorilor prea aspri.

Istorisirile despre examen, legendele despre modul in care acesta s-a desfasurat si despre activitatea diferitelor personaje din spatele cortinei au fost cele ce au incarcat acele ceasornicelor, inlesnind astfel duritatea timpului ramas pana in clipa "Z".

Inainte de ora 16:00 am fost anuntati prin telefon de o colega: rezultatele s-au afisat! In momentul urmator, eram in fata portii Sincaiului de unde am migrat toti in curtea liceului, unde am fost instruiti de catre portar sa ramanem cateva minute. Dupa cele cateva minute, insa, rabdarea multora a clacat si, asemenea unui val, ne impingeam (deloc violent, lucru ce trebuie mentionat) in usa groasa a liceului, care baricada scoala de elevii arzand sa-si arunce ochii pe listele care unora le aduceau libertatea. Era cat se poate de limpede: bacalaureatul agoniza, fiind in clipele sale din urma... Geamurile usii late ne permiteau sa vedem ce se intampla dincolo de masiva poarta: cateva persoane (importante) lipeau listele lungi pe afisier. Afara, unde eram noi, cei ce urmaream gesturile obosite ale celor din scoala, vantul a inceput sa bata puternic, ducand cu el parca sufletul bacalaureatului, alaturi de toate emotiile si incrancenarile pe care le-a provocat de-a lungul anului scolar. Momentul in care am vazut poarta deschizandu-se a fost unul binecuvantat, atacand cu totii locul in care erau afisate notele asemenea unei haite infometate de lupi.

Nu mi-a fost greu sa ma gasesc pe liste, iar rezultatele tiparite in dreptul numelui meu au fost bune, chiar mai bune decat m-as fi putut astepta. Ceea ce pot sa-mi reprosez este prestatia la matematica, insa nota extrem de buna la romana a eclipsat cu mult materia de care, de acum inainte, doar respectul infinit ma va mai lega.

Multumesc celor multi care au fost alaturi de mine in aceasta perioada, celor ce au crezut mai mult decat mine in fortele mele si sper ca rezultatul nu a dezamagit.

Vacanta a inceput cu dreptul, iar planurile la care visam de mult par a se concretiza...

"La vara" a ajuns "Acum"

2007-07-05T11:33:00.000-07:00

In sfarsit, astazi mi-am implinit fericitul deziderat de a iesi de la ultima proba a stresantului examen de bacalaureat, moment la care visam de o buna perioada...

E adevarat, reflexul pregatirii pentru examen inca nu a disparut; de altfel nici nu ma asteptam ca acesta sa dispara dupa doar cateva ore de la incheierea bacalaureatului... Gandul ca materiile ma asteapta acasa incuiate intre copertile caietelor si cartilor, mustind de dorinta de a imi simti ochii trecand peste informatiile pe care le contin si sa-mi auda creierul plesnind in cute e un gand care in momentul acesta e mai degraba unul ce-mi provoaca o oarecare bunadispozitie. Acest fapt certifica, in cele din urma, alchimia la care examenul a recurs: a transformat invatatul intr-o activitate prea obositoare, ajungand ca pana si vointa care ma impingea sa invat sa fie, parca, impinsa de la spate de un alt mecanism psihic, o alta vointa.

Insa renuntand la abstractizarea mesajului, ideea pe care incerc sa o transmit este aceea ca sunt mai mult decat fericit ca toata aceasta afacere (murdara, daca e sa imi spun si eu punctul de vedere) a luat sfarsit si ca teroarea examenului a palit intr-atat incat capata forma unui fum incolor, insipid si inodor.

Astept acum cu nerabdare rezultatele, fie ca acestea sunt bune, fie ca nu... De acum nu mai sunt eu cel care decide.

O zi fericita sau Un ultim omagiu adus matematicii

2007-07-03T06:16:00.000-07:00

Dumnezeu intr-adevar lucreaza! Pactul pe care l-am facut cu Divinitatea pare a fi fost respectat. M-am rugat mereu sa fie extrasa o varianta mai grea la romana, in schimbul unei variante mai usoare la matematica. Se pare ca asa au si cam stat lucrurile: la romana, dupa cum am mai spus, varianta a fost una surprinzatoare, iar la matematica, una accesibila.

Nu in urma cu multe minute mi-am eliberat biroul de cartile si caietele de matematica; printre acestea se numara atat cele mai putin rasfoite, cat si cele ale caror urechi de magar si insemnari de-ale mele, fie cu formule, fie pur si simplu mazgalite, le-au evidentiat in teancurile nesfarsite de materiale necesare unui examen, materiale ce in ultima perioada ajunsesera sa sufoce suprafata biroului.

De acum si matematica se numara printre materiile care si-au incheiat (cam cat pentru o eternitate) afacerile cu mine. Recunosc: aceasta despartire de stiinta de care m-am legat sufleteste o perioada si pe care o voi respecta mereu e, oarecum, o sursa de liniste intrucat matematica devenise obsesiva (chiar agresiv de obsesiva) de o perioada... Cerintele, formulele, algoritmii de calcul, toate dublate de o munca solicitanta in "universul inalt" (cum il numea Ion Barbu) al celei mai abstracte stiinte exacte, n-au facut decat sa cladeasca un ideal in jurul momentului in care voi pune punct lucrarii mele de matematica. Acest moment s-a consumat in jurul orei 12, cand am hotarat sa inmanez profesorilor supraveghetori ceea ce lucrasem pe subiectele de matematica.

Astept cu nerabdare incheierea si urmatoarelor doua probe, precum si afisarea rezultatelor de sambata.

2 iulie 2007

2007-07-02T03:49:00.000-07:00

Acum un an ii era citit in direct la Antena 3 un mesaj de-al meu prin care ii transmiteam multa sanatate si il asiguram de respectul si pretuirea celor tineri, printre care ma numaram (si inca ma numar) si eu.

Astazi ar fi implinit 81 de ani... un mare om al culturii romanesti, un fin observator al realitatilor politice din tara... Dumnezeu sa-l odihneasca pe Octavian Paler!

P.S.: Voi reveni, mai tarziu, cu opinii si aprecieri aspura lui Octavian Paler si asupra activitatii sale de-a lungul vietii...

O varsta respectabila

2007-06-30T02:48:00.000-07:00

30 iunie 2007 - o zi atipica pentru mine din cel putin doua considerente:

- pe de o parte, fiindca azi implinesc 19 ani, un numar pe care l-am privit deseori cu prea putina importanta; l-am considerat mereu a fi cel care va facilita trecerea de la varsta majoratului(18) la apropiata schimbare de prefix(20), fiind ca atare un numar de ani pe care nu-l vad operand cu mari schimbari(insa, desigur, pot gresi la modul cel mai grav). Multumesc mult tuturor celor care s-au sinchisit sa-mi transimta "La multi ani!", fie prin mesaje sau telefoane, fie prin mici atentii, fie chiar si printr-un gand... Desigur, le multumesc din tot sufletul parintilor si bunicii mele, precum si intregii familii, pentru modul in care m-au suportat toti acesti ani (nu putini la numar, consider eu);

- pe de alta parte, atipicul acestei zile se sustine si prin faptul ca ma aflu in toiul examenului de bacalaureat (subiect care m-a obsedat intreg anul scolar si cu care am obsedat la randul meu pe altii); rabdarea mea a cam ajuns la capatul puterilor, insa urmatoarele trei probe sper sa treaca cel putin la fel de repede precum primele trei...

Acestea fiind spuse, mi se pare ca desi am considerat varsta pe care azi o sarbatoresc (citind pentru examen, ca mai nou asa se poarta) drept una care nu poate aduce mari surprize, constientizez ca inca de la debut este una ciudata: ma gaseste tocmai in focarul de infectie al bacului...

In ziar

2007-06-29T08:48:00.000-07:00

Apropos, ieri am aflat ca unui articol dintr-un ziar i-a fost atasata o poza cu mine uitandu-ma la listele cu numele colegilor ce au intrat sau urmau sa intre in bac :)
Sunt vedeta, ce mai??? :))
http://www.clujeanul.ro/cotidian/nocache/articol/Cluj/Rezultate_preliminare_la_bac.html

Bacul si "corola sa de minuni"

2007-06-29T07:28:00.000-07:00

Three down, three to go

Vineri, 29 iunie 2007, am scapat si de cea de-a 3-a proba a examenului de bacalaureat: romana scris.
Subiectul a starnit interminabile discutii intre elevi, forfota intre profesori si a constituit un bun izvor de stiri pentru jurnalisti; intrucat cerinta ultimului punct era sa elaboram un eseu argumentativ pe marginea unei aprecieri critice lansate de Nicolae Manolescu, ziaristii l-au contactat pe cel din urma pentru a-i cere parerea asupra nivelului de dificultate pe care vorbele sale le-ar fi imprimat lucrarii... si, stupoare: pana si criticul e de parere ca o astfel de apreciere asupra poezie traditionaliste (caci la aceasta se referea) e cu mult deasupra nivelului unui absolvent de clasa a 12-a.
De fapt, dupa umila mea parere (si nu-mi sta in obicei sa ma antepronunt, ca atare nu stiu ce ma mana in a face acest lucru tocmai acum, in toiul examenului), acest subiect n-a fost unul catastrofal de greu. Ceea ce a fost, insa, catastrofal, a fost modul in care acest subiect a ajuns pe bancile noastre de examen: pentru ca a fost un subiect extrem de "viclean" (na, ca am facut si o personificare, in spiritul -de acum pentru mine- defunctei materii care se numeste Limba si Literatura Romana). Si il numesc "vicelan" deoarece traditionalismul nu aparea decat pe doua subiecte din 100... ba mai mult, raportat la alte curente si miscari literare, tuturor ni s-a parut a fi (insa poate am gresit) mult prea nesemnificativ. Una peste cealalta, varianta 78 s-a dovedit a ne lua prin surpindere nu numai pe cei care se rugau "cu ochii tulburi"(cum zicea Goga) sa nu aiba de-a face cu poezia, cat si pe cei care doream sa ne etalam capacitatile de memorare si interpretare a unui text liric.
La fel ca si la orice examen/teza/test la romana, am refuzat si de aceasta data sa dau prea multe informatii legate de modul meu de elaborare a lucrarii, intrucat consider ca un rol crucial il joaca profesorul/profesoara care va citi si nota lucrarea. Ceea ce pot sa confirm este ca am lucrat pe poezia lui Ion Pillat "Aci sosi pe vremuri...", pe care am asezat-o dupa istorisirea modului in care revista "Gandirea" a prins forma si ideile ce au stat la baza sa.
Ceea ce sper este, insa, sa nu fiu depunctat pentru mici greseli de la primul subiect! Nu prea am ce sa-mi reprosez, insa sunt nesigur... nu atat de ceea ce am scris, cat de modul in care poate fi interpretata sau vazuta lucrarea mea.
Ma mai asteapta trei probe mari si late ale examenului: matematica, chimia anorganica si geografia Romaniei. Week-end-ul acesta e dedicat acestor (deja obositoare) materii...
In speranta ca timpul (care, printre altele, merita mentionat ca este o tema draga lui Ion Pillat) le va rezolva pe toate si ca si celelalte probe ale bacalaureatului vor trece rapid, va doresc
Numai bine :)

Mai sunt 3 zile...

2007-06-21T09:30:00.000-07:00

Iata-ma cu trei zile inainte de bac, inconstinet de ce mi se va intampla la inceputul saptamanii viitoare, desi imaginea examenului de capacitate n-a palit intru totul... Sunt, insa, pregatit de emotiile care ma vor inghiti in valurile lor neiertatoare.
Cu Nichita Stanescu inchei invatatul poeziei, urmand ca maine si in zilele ce mi-au ramas pana la examen sa recitesc si sa-mi fixez elementele ce tin de proza... Sper sa ma mai tina vointa... daca nu, ramane ca alt sentiment sa ma impinga spre acest deziderat...
Urati-mi succes! :D

Excursia la Budapesta - nota 10+

2007-05-26T06:20:00.000-07:00

De mult imi doream sa retraiesc "experienta" unei excursii prin tara sau peste hotare. Luna mai, la fel ca in fiecare an, avea planificata o excursie cu "grupul de la B.C.U.", alcatuit in mod constant din aceleasi persoane, la care se adauga, inevitabil, un numar mai mic sau mai mare de noi excursionisti de la un an la altul.

Asteptam cu nerabdare momentul. Dupa aproape un an in care nu mai pusesem piciorul intr-un autocar cu o destinatie care se anunta a fi una cu posibilitati nenumarate de distractie, dar si de aflare a unor lucruri noi si interesante, excursia cu deja consacratul "grup de la B.C.U." mi-a starnit curiozitatea inca de la stadiul sau de idee.
Eram nerabdator sa ma razbun pe timpul petrecut mult prea des in compania gandului ca bacul se apropie si eram gata sa cunosc locuri si oameni noi.
Traseul pana la capitala Ungariei a fost unul lipsit de peripetii. Dimineata incepuse sa ploua, insa in scurt timp vremea si-a schimbat fata: soarele ne zambea si anunta o vreme cat se poate de placuta. Opririle pana la Budapesta nu au fost exagerat de multe, insa contribuiau la adancirea dorintei de a ajunge la destinatie. Trebuie sa mentionez ca erau doua autocare: primul (si cel mai mare) era rezervat "greilor" excursiei (cum ne placea sa ii numim) si anume organizatorilor si oamenilor care lucreaza de o buna bucata de vreme la BCU, iar cel de-al doilea autocar (care era mai degraba un microbuz) tineretului (copiii celor ce lucreaza la B.C.U. sau tineri care si-au inceput meseria de bibliotecar).
In microbuz, unde m-am asezat de la pornire pe un scaun din mijloc, langa geam, atmosfera s-a destins rapid, iar grupul celor care ne cunosteam am facut cunostinta cu cei pe care pana atunci nu-i mai vazusem niciodata.
Prima "peripetie" urma sa se produca: soferii microbuzului (oameni binevoitori de alftel) nu numai ca ne-au pierdut de autocarul cel mare (care trebuia sa fie inaintea noastra), dar ne-au pierdut prin Budapesta... de trei ori am traversat podul Elisabeta peste Dunare, de trei ori am vazut Parlamentul, de trei ori am trecut pe langa locul unde, in cele din urma, am aflat ca vom fi cazati.
Avand programul decalat cu vreo doua ore multumita celor trei tururi de capitala, odata ajunsi la cazare a urmat o cursa contra-cronometru pentru cei ce vroiau sa se duca la cumparaturi la West-End si sa respecte, astfel, programul excursiei: din metrou in supermarket, din supermarket in metrou si inapoi la hotel in aproximativ o ora pentru a prinde vaporasul de pe care ar fi urmat sa vedem punctele turistice esentiale ale Budapestei printr-o croaziera pe Dunare.
Numai ca acest vaporas s-a lasat asteptat pana ce, dupa vreo ora, am aflat ca numai ziua urmatoare mai puteam merge pe croaziera. Noroc cu o trupa de oameni plini de viata care au stiut sa se invarta in asa fel incat sa prindem la ora 22:00 un vaporas pe Dunare. Dupa ce am inghetat pe pupa cam vreo ora, ajuns la hotel am facut un dus rapid si cativa (printre care si parintii mei) i-am urat, dupa ora 12 noaptea, "la multi ani!" domnului Nelu. Rupt, m-am dus la culcare.
A doua zi a inceput devreme cu vizitarea Bibliotecii Municipale din Budapesta, o cladire care imbina armonios vechiul cu noul si pe care am perceput-o ca pe un factor menit sa atraga in special tinerii spre cultura (de aceea cred ca mi-a si placut in mod deosebit). Copii de la 2 ani (si stiu ce zic - 2 ani!) pana la oameni mai varstnici, toti isi gaseau locul in aceasta biblioteca. Eleganta, saptiile largi dublate de intimitatea pe care ti-o puteai gasi in acea biblioteca m-au fascinat de-a dreptul. In scurt timp eram din nou pe autocar... ne indreptam spre Biblioteca Nationala a Ungariei, o cladire imensa, urmata de viziatrea Domului Pescarilor. Seara si-a facut prezenta pe nesimtire si, dupa vizitarea cetatii, am ajuns din nou la hotel. Dupa mai bine de 12 ore de Budapesta, ajunsi la hotel, toti excursionistii (tineri sau mai putini tineri) am iesit in oras. Marele grup s-a spart rapid si pana pe la ora 01:00 dimineata capitala tarii vecine a fost a noastra. Un suc sau o bere (dupa caz), bancuri si inceput de "mima" + o imaginatie nebuna :)) au intretinut spiritele.
A treia si ultima zi se anunta a fi cea mai distractiva. Excursionistii s-au impartit in doua grupe: cei dornici de vizitarea insulei de pe Dunare intr-un autocar, cei care vroiau sa mearga in parcul de distractii se instalau in alt autocar. Eu, dupa umila mea dorinta, m-am alaturat celor cu "adrenalina", printre care cei de varsta apropiata mie sau chiar parintii mei si colegi de-ai lor.
Ajunsi in parc, distractia a fost garantata. Prima data am vrut sa incercam ceva "soft", ceva care sa ne obisnuiasca oarecum cu ce vom avea de infruntat pe mai departe. Numai ca ciocanele gigantice in forma de corabie numai "soft" nu au fost. Intorsi peste cap de zeci de ori, aruncati in jos doar pentru a fi ridicati din nou la zeci de metri trebuia sa fie un inceput domol... de fapt, era apogeul. Aruncari in stanga si in dreapta, in sus si in jos, trenulete mai mult sau mai putin sigure, altele mai mult sau mai putin "de groaza" ne-au umplut cele doua ore si ceva. Finalul, pentru ca distractia noastra din parc sa capete un corp sferoid (precum romanele lui Rebreanu :P) l-a constituit o noua tura cu ciocanele in forma de corabie.
Distactia s-a sfarsit cu 11 sticle de Coca-Cola Cherry cumparate inainte de drumul spre casa. Prima parte a drumului spre Cluj a trecut insesizabil deoarece, obositi dupa atata zbierat si fugit prin parc, majoritatea am adormit.
Ultima orpire: castelul Elisabetei, extrem de interesant, plin de lucruri apartinand familiei regale de odinioara printre care cel mai mult m-au fascinat cartile reginei Sisi (printre care si un volum de Petofy), telefoanele din castel, o pereche de ochelari din acea perioada, dar si tablourile realizate in stil rococo, ceva ce de mult vroiam sa vad :D
Drumul spre casa, desi a fost initial presarat cu promisiunea ca vom opri la un supermarket, a fost foarte plictisitor... asta pana sa ne aducem aminte de "mima" si sa transformam partea din spate a autocarului intr-un ring pe care se "bateau" cei mai buni in de-ale mimatului. De atfel, drumul pana la granita cam in asta a constat. Desigur, intre timp ne-am piedut iar de celalat autocar, unde erau si ai mei si la care erau toate actele mele. Ajunsi inaintea autocarului cu "greii" excursiei la vama, unul dintre soferi ne-a invatat o lectie pe cei care aveam buletinele la parintii din autocarul mare: E "de bun simt" sa avem buletinele la noi, replica a soferului la care tot microbuzul a izbucnit in ras.
Dupa ce ne-am recuperat buletinele (cei rupti de parintii cu actele noastre la ei) si am intrat cu totii in tara, singura oprire a fost cea de la Piatra Craiului, unde am facut pozele cele mai haioase si unde am dansat the hokey-pokey =)).
Ne-am reimbarcat pe autocar, dupa ce am ras la Piatra Craiului si am epuizat ultimele clipe petrecute impreuna cu trupa care s-a format pe parcursul excurisiei. Pe drumul ramas pana la Cluj, le-am intors lectia cu buletinul soferilor, carora le-am amintit insistent ca e "de bun simt" sa nu asculti mai mult de doua manele pe un autocar, dupa ce l-au dat la maximum pe "Hadrian, cophilul minhune".
Trecut de ora 24:00, autocarul ajunge in Cluj, in fata B.C.U. si excursionistii se despart. Ne lasam adrese de mail si numere de telefoane unul altuia cu speranta ca ne vom reintalni cat de curand. O promisiune implinita: chiar ieri am fost la una din intalnirile cu grupul din microbuz (autointitulati "Lost" - dupa episodul cu pierdutul prin Budapesta, care -fie vorba intre noi- nu a fost singular).

La anul se anunta o excursie cu o destinatie si mai atragatoare si cu acelasi grup hazliu. :D

Clasa a 12-a & Bacul - cosmaruri la final

2007-04-06T08:27:00.000-07:00

Clasa a 12-a s-a dovedit a fi, in cele din urma, un an scolar extrem de solicitant si de neplacut.

Dupa sapte luni de la festivitatea de deschidere a noului an scolar, pot afirma fara sovaire: clasa a 12-a te constrange, te limiteaza extraordinar de mult... nu mi-am putut inchipui vreodata ca traseul meu zilnic se va inscrie, aproape un an intreg, pe aceleasi 'coordonate' spatiale. Fara a exagera lucrurile, putine au fost momentele in care sa fac ceva anume si sa nu-mi stea deasupra capului, ca o sabie a lui Damocles, gandul ca la finalul clasei a 12-a ma asteapta examenul de bacalaureat. Stiu: imi fac uneori griji prea mari, imi apar in minte tot felul de scenarii care mai de care mai pesimiste, desi, in general, sunt o persoana optimista. Simt bacalaureatul asemenea unui blocaj, asemenea unei bariere care imi aminteste, indiferent de loc si timp, ca anul acesta dau socoteala pentru tot ce am invatat de-a lungul a patru ani de liceu.
Petrec o buna parte din zi (dar si din noapte) invatand si raman tot cu impresia ca nu mi-a ajutat la mai nimic; ma obsedeaza gandul ca nu fac progrese (sau progresii matematice :P) cum ar trebui sa fac.
Din pacate nu prea mai am timp nici pentru prieteni si stiu cat de daunatoare poate deveni aceasta chestiune... insa imi promit zilnic -si, in cele din urma ma voi tine de aceasta promisiune- ca la vara voi indrepta lucrurile, de indata ce intreaga criza a examenlui se va stinge.
"LA VARA" a devenit sintagma pe care o folosesc din ce in ce mai des, de parca asta ar ajuta la venirea mai rapida a anotimpului visat.
Totusi, la vara sunt sigur ca o buna parte a planurilor mele actuale isi vor gasi finalitatea, insa numai cu ajutorul bunului Dumnezeu!
Si apropo: Sarbatori fericite tuturor ce citesc acest mic fragment de jurnal!